miercuri, 15 februarie 2012

Top 5 scuze ale restanţierilor

         Oricât de grea sau de uşoară ar fi o sesiune, oricât de lungă sau scurtă, fiecare student a avut cel puţin o noapte albă. Noptile albe sunt grele, sunt nopţi în care pe aragaz fierbe la foc continuu ibricul de cafea, nopţi în care baxurile de cola şi munţii de ciocolată ţin loc de orice. Nu contează nici pungile de sub ochi care-ţi atârnă pe faţă în ziua examenului, nici părul răvăşit, nici hainele neasortate, nici papucii nelustruiţi, nici ficatul ticsit cu toxine, contează doar să iei examenul cu minim nota 5. Însă, chiar şi în aceste condiţii, unele examene par imposibil de promovat. Unii au inventat zicala: „N-ai restanţă, n-ai prestanţă”. Alţii au inventat zicala: „Ai restanţă, n-ai prestanţă”. Hm:))=)))! Adevărul e că în privinţa zicalelor suntem de neîntrecut, dar ele nu pot constitui decât un motiv superficial de autoconsolare. Adevăratele consolări ale studenţilor de la drept sunt altele, iar scuzele pe care le găsesc sunt, de cele mai multe ori, dureroase. Iată câteva dintre ele:

         1.Scuza „N-am picat pe subiect”- este cea mai întâlnită scuză. Adepţii ei sunt conştiincioşi, au învăţat aproximativ 98% din materie şi la examen au picat subiecte din restul de 2%. E tragic, e subiect de stirile de la ora cinci. Se lasă cu plânsete, cu smulsul părului din cap, cu replici de genul „- Fată, ma sinucid!” sau „Mă arunc de pe acoperişul facultăţii!”.

         2.Scuza „Am scris bine, dar nu ce mi-a picat”. Asta e o scuză mortală :))=))) ! Şi crede-mă, se întâmplă ca, deşi ai învăţat, să înţelegi greşit formularea cerinţelor vreunui subiect. E crunt... condoleanţe!

        3.Scuza „N-am apucat să scriu tot”. Studenţii din această categorie sunt, de principiu, silitori, dar ghinionişti. Unii scriu mai încet, alţii aşteaptă momentul oportun să se inspire, alţii scriu repede dar sunt emotivi şi aiuriţi, motiv pentru care stau pe subiect cam tot atât cât staţionează un tren într-o haltă :)))=))).

        4.Scuza „Nu mă-nghite profu'!”:)))=))=)) Scuza asta e foarte periculoasă, căci poate provoca adevărate crize de râs, care se lasă cu dureri de maxilare, dureri de burtă, leşin, cu încinsul telefoanelor la o bârfă. Cum se face? Se ia una bucată student X care pică examenul pe de-a-ntregul, se duce la Y, care a auzit de la Beta că Alfa ştie sigur că X a picat examenul pentru că nu-l suportă proful. Aflând acestea, X umblă nebun după sfaturi la W şi Z, care la rândul lor cer părerea conaşului din vârful dealului, coniţei de după colţ, cunoştinţelor lor, femeilor de serviciu, peştilor din acvariu, patrupedelor şi altor orătănii, atfel încât se zămisleşte o adevărată dramă teritorială. :)))=))). Ca să-i vină în ajutor lui X, cei părtaşi la suferinţă se oferă voluntari în a-l consola cu replici de genul: „-Lasă că te ajut eu să treci!” sau „-Are, bă, maşină ăsta de te-a picat? Să-i facem o pană!”sau „-Bă, cum arată ăsta? Că vin cu băieţaşii mei şi îi dăm o mamă de bătaie!” :)))=)))=))). Din fericire, chestiile astea rămân la stadiul de „verba”.
         
        5.Scuza „N-am înţeles materia”. :))=)))) E o scuză mai puţin credibilă pentru că, deşi sunt lucruri care cu greu pot fi rumegate, disciplina per ansamblul ei poate fi înţeleasă, indiferent de care disciplină ar fi vorba. Mai greu este să reproduci ceea ce ai înţeles.

       Acesta ar fi topul celor cinci scuze ale restanţierilor. Personal, pentru curioşi, mă încadrez când în prima, când în a doua categorie:)))=))) Nu râde! :)))=)))=))) În încheiere, las acelaşi P.S.: orice asemănare cu persoane sau situaţii reale este pur întâmplătoare! Ciao!

duminică, 12 februarie 2012

Dilema studentului valah

A fost odată ca niciodată bla-bla, într-un secol al ambiţiilor, al setei de informaţii, al emoţiilor, al tehnologiei, o sesiune de toată frumuseţea. Nu e vorba despre vreo sesiune parlamentară, deşi nici aia n-a lipsit. E vorba despre marea, minunata, fugitiva sesiune de examene de la drept. Faină sesiune, păcat de studenţi! Sau, de ce nu, faini studenţi, păcat de sesiune!
Multe dintre notele de la examene au fost motive bune pentru organizarea vreunui chef (sau chiar două), alte note au fost prilej de doliu. Personal, eu încă nu m-am hotărât dacă să-l ascult pe Verdi cu „Forţa destinului” sau să chem fanfara :)))=))). Cert e că asta nu e doar dilema mea. E dilema studenţilor valahi de la drept. În funcţie de dilema pe care o au, ei se împart în mai multe categorii, după cum urmează:
1.Categoria trec/ nu trec. E prima şi cea mai importantă categorie, din care fac parte cei mai curajoşi studenţi, dar şi cei mai credincioşi. Aceştia se roagă preţ de aproape 2 ore în timpul examenului, nu doar pentru ei, ci şi pentru examinator. Rugăciunea sună cam aşa: „-Doamne, ajută-mă, te rog, să iau examenul ăsta şi dă-i, Doamne, profului indulgenţă maximă!”
2.Categoria „care ia mai mult”. Asta e o categorie foarte energică, în care fiecare rând scris în plus contează, fiecare sutime luată în plus contează. Lupta celor din această categorie e sângeroasă. Fiecare luptător învaţă cu picioarele în apă rece, are comprese la cap, citeşte în drum spre magazin, învaţă notele de subsol, vorba lui Caragiale, „Şi dă-i şi luptă, şi luptă şi dă-i”!
3.Categoria „mişc/ nu mişc”. Chiar dacă pare funny, cei care fac parte din această categorie sunt foarte stresaţi. Deşi aflaţi mereu în dilemă, neştiind dacă se pot inspira sau nu, valahii aceştia sunt extrem de bine înarmaţi, mai ceva ca armata română :)))=))). De la căşti, sufleur personal, cărţi, notiţe şi până la fiţuicile care zac doldora în buzunare.
4.Categoria „mă duc/nu mă duc”. Sub aspect psihologic şi social, aceasta este cea mai neînţeleasă categorie. Adepţii ei sunt studenţi foarte sensibili, capabili de sacrificii nebănuite. Cunoscându-şi foarte bine priorităţile, ei n-ar putea abandona pentru un examen pisica de acasă bolnavă de meningită, nici broasca ţestoasă cu carapacea spartă, nici balena din pom conectată la perfuzii.
Indiferent din care categorie fac parte, valahii de la drept au cu toţii o dilemă, care la rândul ei naşte altă dilemă şi tot aşa. Dar... importantă nu este dilema, ci rezolvarea ei ăn stilul propriu, desigur.
P.S. Orice asemănare cu persoane sau întâmplări reale este pur întâmplătoare!